EJACULAREA FEMININĂ (SQUIRT sau SQUIRTING)

Ejacularea feminină  este o expulzare de fluid de către canale parauretrale situate în şi în jurul uretrei femeii în timpul sau înaintea orgasmului. Este de asemenea cunoscută sub numele de  gushing sau squirting, de asemenea acestea sunt considerate ca fiind cu totul altceva în alte publicaţii. Sursa exactă şi natura fluidului continuă să fie un subiect dezbătut de către corpul medicilor şi este conectată cu îndoielile legate de existenţa punctului-G.

1. INTRODUCERE TERMENI

Glandele Bartholin se crede a fi importante pentru acest fenomen.

1.1 Glandele Bartholin

Glandele Bartholin (numite de asemenea marile glande vestibulare) sunt glande de marimea boabei de mazăre localizate puţin în spatele şi de-o parte şi de alta a deschiderii vaginului. Ele secretă de fapt mucusul care lubrifiază vaginul şi sunt omologul glandelor bulboretale de la bărbaţi. Dacă la femei glandele Bartholin sunt situate în partea superficială a perineului, la bărbaţi glandele bulboretale sunt situate în adâncimea perineului. Lungimea canalului este de 1.5 – 2 cm şi se deschid pe suprafaţa vulvei.

Functionare

Glandele Bartholin secretă cantități de fluid care sunt eliberate la orgasm pe durata unui minut.  Minutul de eliberare de fluid se credea în trecut că nu face decât să lubrifieze vaginul, dar cercetările au demonstrat că lubrifierea vaginală vine din adâncul vaginului. Fluidul poate eventual umezi uşor partea deschisă a labiilor şi servesc la a face contactul direct cu o parte sensibilă a corpului mult mai confortabilă pentru Ea.

Semnificaţia clinică

Destul de ciudat, este posibil ca glandele să devină iritate sau infectate, ceea ce produce durere. Inflamarea glandelor poate fi cauzată de infecţii gonoreice şi clamidiale. Dacă canalele se înfundă se poate dezvolta un chist şi să devină un abces. Abcesul este foarte rar, dar tumorile benigne şi hiperplastia sunt chiar şi mai rare.

Istoric

Glandele au fost descrise pentru prima dată de către Caspar Bartholin the Younger (1655–1738) , un anatomist olandez.

1.2 Glandele Skene

În anatomia umană Glandele Skene sunt localizate pe peretele anterior vaginului, în jurul părţii de jos a uretrei. Ele sunt îndreptate spre uretră şi/sau lângă deschiderea ei şi pot fi lângă sau parte din punctul G. Aceste glande sunt înconjurate de ţesuturi (care includ o parte din clitoris) care se continuă adânc în vagin şi se vascularizează puternic în timpul orgasmului.

Structură şi funcţionare

Locaţia glandelor Skene este în zona vulvei. Ele sunt omologul prostatei bărbaţilor. Canalele glandelor duc către suprafaţa vulvei, de o parte şi de alta deschiderii uretrale.

S-a afirmat că glandele Skene reprezintă sursa ejaculării feminine. Ejacularea feminină, care poate apărea în timpul actului sexual pentru unele femei, în special pe durata orgasmului, are o compoziţie asemănătoare cu un fluidul secretat de prostata bărbaţilor, conţinând markeri biochimici ale funcţiei sexuale cum ar fi: proteine specifice urinei şi enzima PDE5 pe care femeile fără aceaste glande le au în concentraţie mai mică.La examinarea cu un microscop electronic, amblele glande (atât cele feminine cât și masculine) arată structura de secreţie similară, şi amblele funcţionează la fel conform studiilor privind antigenul prostatic şi acidul fosforic al prostatei. Datorită faptului că sunt considerate din ce în ce mai mult ca fiind o versiune a aceleeaşi glande, unele cercetări au reconsiderat glandele Skene şi s-au referit la ele ca fiind prostata femeii.

În 2002 Emanuele Jannini de la L’Aquila University din Italia a afirmat că ar putea fi o explicaţie atât pentru ejacularea feminină cât şi  pentru frecventa negare a existenţei acestor glande.  Glandele au o anatomie variabilă, şi în cazuri extreme ele pot lipsi cu desăvârşire. Dacă glandele sunt cauza ejaculării şi orgasmului punctului-G, aceasta ar putea explica lipsa acestor fenomene la multe femei.

A fost demonstrat că o mare parte de fluid poate fi secretat de către această glandă atunci când este stimulată din interiorul vaginului. Unele rapoarte indică că ruşinea femeii privind ejacularea, subiectul fiind dezbătut din prisma neclaritățiidacă  substanţa eliminată este sau nu urină, pot duce la abstinenţa sexuală, determinând femeia să solicite asistenţă medicală şi chiar operaţii pentru oprirea ”urinei”.

1.3 Punctul-G

Cunoscut de asemenea ca şi punctul Gräfenberg este caracterizat  ca o zonă erogenă a vaginului care odată stimulată poate duce la excitaţie, un orgasm puternic şi chiar la ejaculare. Este localizat aproximativ la 1–3 inchi (2.5–7.6 cm) de la intrarea în vagin, pe peretele superior al vaginului şi este o zonă sensibilă care poate face parte din prostata feminină.

Nu a fost demonstrată nici existenţa punctului-G şi nici existenţa ejaculării feminine. A fost studiată problema lui încă din anii 40’. În 2009 studiile Britanice nu au demonstrat existenţa lui, iar alte studii cu ultrasunete au găsit evidenţe a existenţei lui la femei care au orgasm interior. Există de asemenea o ipoteză conform căreia punctul-G este o extensie a clitorisului şi de aceea se pot produce orgasme vaginale.

Sexiologi dar şi alte cercetări au luat în calcul faptul că femeile se pot considera disfuncţionale dacă nu îşi cunosc punctul-G şi scot în evidenţă faptul că e normal să nu îl recunoască.

Istoric

Termenul de punctul-G a fost introdus pentru prima dată în anul 1981 şi fiind acreditat ginecologistului German Ernst Gräfenberg, iar în 1982 a fost publicat într-o lucrare care a stârnit critici din partea ginecologilor, afirmând că nici un studiu autopsic nu a demonstrat existenţa lui.

Teoria locaţiei şi funcţionării

Ultrasunetele au demonstrat diferenţele fiziologice ale femeii în regiunea punctului-G în timpul actului sexual.

Nivelul de penetrare a vaginului pentru stimularea punctului-G depinde de la femeie la femeie, datorită diferenţelor fiziologice.

Bazele fiziologice

Vagin şi clitoris

În anul 1981 un studiu de caz a raportat creşterea cu 50% a peretelui superior vaginal după stimulare şi un orgasm mai puternic la final.

În 1983 la palparea vaginului mai multor femei, s-a demonstrat un răspuns la stimulare mai ridicat atunci când aceasta se realiza pe peretele superior al vaginului în zona punctului-G.

În 1990 un studiu a arătat că 40% dintre femei au ejaculare la orgasm, atunci când este coloborat cu stimularea punctului-G.

Unele cercetări sugerează faptul că orgasmul punctului-G cât şi cel clitoridian ar avea aceleaşi origini. Masters şi Johnson au fost primii care au afirmat că structura clitorisului înconjoară şi se extinde de-a lungul şi în interiorul vaginului. În urma unor studii ei au observat că femeile analizate au avut acelaşi tip de răspuns fizic în diferitele faze atât ale orgasmului clitoridian cât şi al celui vaginal, şi că marea majoritate a femeilor au avut orgasm clitoridian şi doar o mică parte, orgasm vaginal. Ca atare, ei au concluzionat faptul că stimularea clitoridiană este cauza ambelor forme de orgasm, clitoridian şi vaginal. Mai mult, în 2009 profesorul de epidemiologie genetică Tim Spector a concluzionat în urma unui studiu faptul că ţesutul punctului-G este parte a clitorisului, adică o continuare a cestuia şi nicidecum un organ (ţesut) separat.

În 1998 O’Connell a făcut disecţii şi a constatat că clitorisul este mai mult decât o simplă glandă, şi că pereţii vaginului conţin mai mult ţesut erectil decât cel descris deja în cărţile de anatomie ca fiind doar cele asociate cu clitorisul. S-a constatat de asemenea că femeile diferă în ceea ce priveşte extensiile de ţesuturi nervoase ale clitorisului, motiv pentru care unele pot avea orgasm doar prin stimularea directă a clitorisului, adică la suprafaţa lui, pe când altele pot avea şi în vagin, adică prin stimularea terminaţiilor nervoase ale clitorisului.

Cercetătorii francezi Odile Buisson şi Pierre Foldès în urma unei sonografii 3D au demonstrat cum se dezvoltă ţesuturile erectile şi cum acestea înconjoară vaginul. Pe baza cercetărilor lor s-a demonstrat faptul că se poate avea orgasm vaginal prin stimularea directă a clitorisului deoarece partea cea mai sensibilă a clitorisului este super-excitată pe timpul penetrării vaginale. Dar totodată recunosc că stimularea vaginală fără o activare a clitorisului, este aproape imposibilă.

În 2011 Polonezul Adam Ostrzenski a descoperit prin disecţie primele dovezi ale structurii anatomice ale punctului-G, şi anume a descoperit între stratele 5 şi 6 ale peretelui vaginal un mănunchi de ţesuturi erectile de forma strugurelui care ar funcţiona ca şi punct-G. Afirmă de asemenea că e posibil ca femeile să nu aibă toate punctul-G structurat la fel.

1.4 Prostata feminină

În anul 2001 Comitetul Federal de Terminologie Anatomică a acceptat termenul de prostată feminină acordat glandelor Skene despre care se crede ca s-ar găsi în drumul spre punctul-G de-a lungul pereţilor uretrei. Prostata masculină este omologul glandelor Skene şi a fost numită neoficial punctul-G bărbătesc deoarece este cunoscută ca fiind cea mai erogenă zonă a bărbaţilor. Punctul-G la bărbaţi este situat la punctul de întâlnire dintre rect şi colon, adică aproximativ 50 mm (2 inchi) de anus şi când este excitat ia o formă de nucă.

Ştiinţa modernă a emis ipoteze care leagă sensibilitatea punctului-G cu ejacularea non-urină a femeii probabil prin glandele Skene.

Dezbateri

Terminaţii nervoase

În general punctul-G a fost descris ca o concentrare de terminaţii nervoase la 1/3 de la intrarea în vagin. În 2006 din 110 biopsii pe diferite specimene, 21 de femei au prezentat lipsa unei densităţi de terminaţii nervoase vaginale. Alte studii au arătat că nu există nici o legătură dintre glandele Skene şi punctul-G. Altele au arătat că glandele Skene nu prezintă receptori pentru a fi stimulaţi deci nu există o dovadă care să demonstreze implicarea glandelor în atingerea orgasmului.

În timp ce nici punctul-G şi nici glandele Skene nu prezintă o mare densitate de terminaţii nervoase, buretele uretral despre care unii spun că ar fi omolog cu punctul-G, conţine terminaţii nervoase foarte sensibile şi ţesuturi erectile. Mai mult decât atât, sensibilitatea nu este determinată de o simplă densitate neuronală; alţi factori cum ar fi tipul de neuroni, excitarea neuronală de-a lungul lor sau colateral. Cei care susuţin existenţa punctului-G afirmă faptul că orgasmul are la bază presiunea asupra nervilor sensibili.

Scepticism general şi cercetări adiţionale

Amichai Kilchevsky a spus : “Punctul-G este doar o extensie a clitorisului în interiorul vaginului, având la bază analogia cu penisul bărbătesc”. Deoarece dezvoltarea fetală este bază construcţiei fiziologice feminine, iar absenţa expunerii la hormoni bărbăteşti atunci e lesne de văzut penisul ca un clitoris prelungit tocmai datorită influenţelor hormonale. Acesta ar fi şi motivul pentru care unele femei sunt capabile să aibă orgasme prin stimularea a două părţi diferite dar de fapt al aceluiaşi organ.

O’Connell a spus: “Cel mai bine ar fi să privim clitorisul, uretra şi vaginul ca un tot pentru că ele de fapt în intimitate sunt legate între ele.”

Ian Kerner a afirmat: „Punctul-G nu este decât manunchiul de terminații nervoase considerate drept rădăcina clitorisului care traversează buretele uretral.”

Amplificarea punctului-G

Este o procedura care are drept scop creşterea temporară a plăcerilor sexuale ale femeilor cu funcţiuni sexuale  normale, axându-se pe creşterea mărămii şi sensibilităţii punctului-G.  Aceasta se face prin injectarea de colagen direct sub mucoasa unde s-a stabilit a fi punctul-G.

În 2007, American College of Obstetricians and Gynecologists avertizează asupra ilegalităţii acestei intervenţii medicale, mai ales că nu îi este demonstrată siguranţa sau eficienţa. Potenţialele pericole sunt: disfuncţionalitate sexuală, infecţii, alterarea senzaţiilor, dureri la penetrare, arsuri şi cicatrici.

2. REPORTS

S-au făcut studii de caz în ceea ce priveşte ejacularea feminină. Unele raportează 35.50% din femei ca experimentând cel puţin odată ejaculare la orgasm. Alte studii raportează un procent de 10-69% dintre femei ar fi avut această ejaculare doar că prin metode diferite, şi definind ejacularea diferit. În 1994 Kratochvíl a raportat că dintr-un etalon de 200 de femei 6% au ejaculat, 13% au avut o experienţă similară iar 60% au avut eliminări de fluide dar nu prin ejaculare, adică fără jet. Mai mult de atât fluidul eliminat este descris diferit de la persoană la persoană, iar cantităţile de fluid la unele femei a apărut imperceptibil pentru posibile măsurători, iar altele au eliminat cantităţi cuprinse între 1-5 ml.

2.1 Literatură din Vest

2.1.1 Secolele XVI şi XVIII

În secolul XVI doctorul olandez Laevinius Lemnius s-a referit prima dată la un fenomen prin care sperma bărbatului întră în femeie iar Ea la rândul Ei o ejaculează. În secolul XVII François Mauriceau descrie nişte glande la intrarea în uretră care generează cantităţi de săruri pe timpul penetrării, care încălzesc femeia şi îi produce plăcere.

De Graaf

În secolul XVII anatomistul olandez Regnier de Graaf a scris un tratat despre organele de reproducere ale femeii în care a descris anumite glande ca fiind responsabile pentru eliminarea de fluide a femeii, şi a descoperit anumite canale de-a lungul uretrei. Uretra, spunea el, este mărginită de o membrană subţire. În partea de jos, aproape de locul pe unde se elimină urina, această membrană este  străpunsă de canale mari prin care cantităţi considerabile de fluid sunt eliminate. Între această membrană subţire şi fibrele cărnoase, de-a lungul întregii uretre, se află o sunbstanţă membranoasă albicioasă de lăţimea unui deget care înconjoară în întregime canalul uretral. Acea substanţă poate fi numită prostată, iar funcţia ei este de a genera o substanţă suculentă care face femeia să fie mai excitată, mai agreabilă şi mai deschisă şi lubrifică organele sexuale. Această eliminare a lichidului din prostată la femei, produce exact aceeaşi plăcere ca şi la bărbaţi. Natura lichidului care este ejaculat provine din diferite surse cum ar fi: vagin, tract urinar, cervix şi uter. Se pare că a descoperit şi glandele Skene scriind că:„acele canale vizibile de-a lungul pereţilor dinaintea vaginului şi partea exterioară a pasajului urinar îşi primesc lichidele de la prostata femeii sau corpul membranos gros aflat de-a lungul pasajului urinar al uretrei.”

2.1.2 Secolul XIX

Studiul sexual al lui Krafft-Ebing asupra perversiunilor sexuale descrie ejacularea femeii ca şi conversie sexuală congenitală a femeii ca şi perversiune legată de anxietate şi homosexualitate.

Freud descrie ejacularea feminină în lucrarea sa “DORA” (1905) ca fiind din punct de vedere patologic, isterie. Mândria femeii legată de modul cum arată organele sale genitale este o trăsătură specială corelată cu vaniatea. O anomalie ar putea crea sentimente de dezgust sau repugnare şi au o putere de umilire extraordinară, de scădere a respectului de sine, să le facă uşor iritabile, sensibile şi fără încredere. O secreţie anormală a membranei vaginale este privită ca o sursă de dezgust.

În 1918, scriitoarea Almeda Sperry în „Emma Goldman” povestea despre „eliberarea ritmică a sucului dragostei.”, iar în 1880, Alexander Skene a scris prima dată despre glandele din jurul uretrei care sunt sursa ejaculării.

2.1.3 Secolul XX

Începutul secolului

Se pare că în această perioadă la care ne referim, marea majoritate a bărbaţilor au început să creadă faptul că trupul femeii la orgasm poate ejacula sau expulza lichid ca şi în cazul bărbaţilor. Ce era sigur era faptul că foarte multe femei, normale din punct de vedere sexual, nu puteau face asta şi că doar unele sunt capabile să ajungă la acel nivel de squirt.

Subiectul era încă destul de ignorat. În 1948 Huffman, un ginecologist american a publicat studii despre prostata feminină arătând diferenţele dintre glandele lui Skene şi colecţia de ţesuturi glandulare care se deschid direct în uretră. El a comparat uretra cu un copac care creşte inspre exterior iar la bază are o multitudine de firicele de ţesuturi, canale para-uretale şi glande.

În 1950 un eseu publicat de către Gräfenberg bazat pe observaţiile proprii, descrie ce se cunoaşte deja şi anume că există un punct-G, că în urma stimulării lui uretra se lărgeşte şi la sfârşit, în timpul orgasmului poate produce fluide…care ocazional pot fi expulzate în forţă. Dacă aţi avea posibilitatea să observaţi o astfel de femeie care eliberează cantităţi imense de fluid transparent şi nu din vulva ci din uretră şi în jeturi…aţi crede că visaţi…Aşa a apărut urinarea involuntară în literatura sexuală…şi în pornografie. Dar problema apare în momentul în care se studiază compoziţia chimică a fluidului ejaculat şi se constată că nu are nici o legătură cu urina. Sunt de fapt secreţii ale glandelor intra-uretrale şi mai mult decât atât s-a constatat că abundentele secreţii care sunt eliberate nu au rol lubrifiant altfel ar fi fost produse la începutul actului de excitaţie şi nu la amplitudinea orgasmului.

Acel eseu a avut oarecare impact deşi a fost criticat şi combătut de sexologi ai timpului ca şi Kinsey (1953) şi Masters and Johnson (1966). Ei au afirmat că de fapt contracţiile musculare rezultate în urma trăirii orgasmului pot „stoarce” secreţii genitale, iar în câteva cazuri chiar să le elibereze cu forţă. Au acceptat însă că fluidul nu este urină. Dar în 1982, aceeaşi sexologi, au revenit şi au afirmat că ejacularea feminină este rezultatul „incontinenţei urinare”.

Sfârşitul secolului

Acest subiect nu a primit nici în această perioadă o atenţie deosebită până când Josephine Lowndes Sevely and JW Bennett în 1978 au revăzut toate datele existente până la acea dată legate de subiect. Dar nici ei nu au adus mai nimic nou, ci doar au adâncit mai mult studiile şi au început să reconsidere tot ce se ştia despre sexualitatea feminină. Imediat după asta au apărut reacţiile şi criticile psihologilor ca Helen Singer Kaplan care a afirmat (1983): „ejacularea feminină nu a fost studiată pe baze ştiinţifice”, dar şi ale unor radicaliste feministe ca Sheila Jeffreys care spune că (1985): „ejacularea feminină este doar o scorneală a fanteziei bărbaţilor pentru denaturarea unicităţii femeii”.

Tot cam atunci (1998) facând muncă ştiinţifică detaliată s-a ajuns la următoarea concluzie: Vaginul, clitorisul şi uretra fac parte dintr-o entitate integrată, acoperită superficial de pielea vulvei şi are caracteristici epiteliale. Aceste componente împart un sistem vascular şi nervos iar pe timpul stimulării sexuale răspund ca un tot.

2.2 Consideraţii antropologice

Malinowski’s Melanesian în studiul, The Sexual Life of Savages (1929) afirmă că în limba poporului de pe Insula TROBRIAND, Papua Noua Guinee pentru a descrie ejacularea masculină cât şi cea feminină există un singur cuvânt folosit (momona or momola). Mai mult ei le descriu ca fiind ambele originare din rinichi, că au aceeaşi funcţie de eliberare a orgasmului, că nu s-a schimbat de-a lungul timpului dar că este posibilă doar printr-o plăcere a actului şi dacă lubrifierea este făcută cum trebuie.

O altă descriere asupra relaţiilor sexuale la Trukese, Statul Chuuk, realizată de către Gladwin şi Sarason, spune că orgasmul femeilor de acolo este în mod firesc semnalat de urinare în timpul orgasmului.

Catherine Blackledge o alta antropoloagă exemplifică mai multe culturi cum ar fi Ugandan Batoro, indieni Mohave, Mangaians şi Ponapese în care femeile în vârstă le învaţă pe alte femei, mai tinere cum să facă „kachapati” (stropirea pereţilor cu jetul rezultat în urma ejaculării).

Cercetări

General

Până la această dată nu s-a realizat nici un studiu major privitor la ejacularea feminină. Cea mai mare problemă este că nu s-a ajuns la un consens nici la definirea unor concepte de bază. O problemă care limitează studiul este numărul de subiecţi disponibili, apoi posibilitatea de a extrage specimene necontaminate, considerând că aria de interes o reprezintă glandele para-uretrale şi este imposibil să separi secreţiile de urină. Mai mult decât atât, s-a constatat că compoziţia fluidului diferă în funcţie de ciclul menstrual iar profilul biochimic al ţesutului para-uretral diferă cu vârsta.

2.3 Ejaculare feminină vs. “squirting” sau “gushing”

Unele aspecte ale cercetărilor au reliefat stricta dinstincţie între ejecularea feminină, „squirting” şi „gushing”. Publicul larg foloseşte acest termeni la întâplare ceea ce duce la confuzii. În unele publicaţii se sugerează că adevăratele ejaculări feminine constau de fapt în eliberarea foarte rară a unui fluid alb, gros şi alb din prostată, în timp ce “squirting”(engl. = rom. stropi) sau “gushing”(engl. = rom. șuvoi) arătate frecvent în industria pornografică reprezintă un fenomen total diferit, constând în expulzarea abundentă unui fluid limpede, care se pare că este de fapt un fluid diluat provenit din vezica urinară. Confuzia de termeni este de fapt principalul inamic în încercarea de cunoaştere a fenomenului.

Relaţia cu incontinenţa urinară

În a doua jumătate a secolului XX s-a făcut o confuzie grosolană între ejacularea feminină şi incontinenţa urinară. Dacă înainte se vredea cu înverşunare că fluidul eliberat de femeie la orgasm este urină, acum se presupune şi fără o cercetare mai amănunţită ar fi greşit, că fluidul produs la orgasm este “ejacularea” femeii.

În anii 1980 s-a demonstrat clar că compoziţia chimică a fluidului este diferită de a urinei, dar există similarităţi cum ar alcalinitatea care este identică. Mai mult, ultimele studii au arătat că nu există nici o diferenţă între  ejacularea feminină şi incontinenţa coitală (la penetrare) din punct de vedere a percepţiei mentale, dar diferite din punct de vedere fiziologic. Mai mult, s-a arătat că senzaţiile produse la ejaculare sunt foarte asemănătoare cu cele din timpul urinării. Gary Schubach a făcut un studiu utilizând un cateter uretral şi la ejaculare, subiecţii au expulzat prin cateter un volum mare de urină, iar în restul cateterului foarte putin fluid cu altă compoziţie chimică.

Natura fluidului

Criticii mențin încă ideea cum că ejacularea ar fi de fapt incontinenţă sau lubrifiere vaginală. Cercetările continuă sa fie canalizate in a demonstra că fluidul ejaculat nu este urină, motiv pentru care s-a trecut la măsurarea substanţelor compozite cum ar fi: uree, creatinină, acid fosfatic prostatic, antigen prostatic, glucoză şi fructoză. Dacă în 1984 cercetătorii se mulţumiseră să relateze asupra compoziţiei fluidului ca fiind strict urină, datorită metodelor folosite în analize, în 2007 în urma unor cercetări utilizând ultrasunete, endoscopii şi analize biochimice a fluidului, s-a constatat că în ejaculare procentul de acid fosfatic prostatic, antigen prostatic şi glucoză este mult mai mare, în timp ce cel de creatinină este mai mic. Mai mult, această compoziţie se apropie foarte mult de compoziţia chimică a ejaculării bărbatului.

Sursa fluidului

Una dintre cele mai mari obiecțiuni apare de la volumul de fluid ejaculat care trebuie să fie stocat undeva în pelvis, loc în care vezica urinară este cea mai mare sursă. Volumul țesutului para-uretral este relativ mic. Prin  comparație, ejacularea masculină variază între 0.2 – 6.6 ml, cu un maxim de 13 ml. Cele mai multe rapoarte arată că ejaculările abundente conțin într-o oarecare cantitate, urină. În 1983, cele 11 specimene feminine analizate de către Goldberg au ejaculat între 3 – 15 ml. Din unele surse glandele Skene pot ejacula 30 – 50 ml în 30 – 50 de secunde, dar aceste măsurători nu se știe cum au fost realizate și nu au fost confirmate. Folosindu-se chimicale colorate, Belzer a demosnstrat că substanța colorată s-a putut observa în urină dar nu și în ejacularea la orgasm. Unele studii au descris fluidul ca fiind formă diluată de urină fără prezență de amoniac.

Funcții

Funcția fiziologică a pretinsului fluid este necunoscută încă. În 2009 o lucrare numită „Ipoteze medicale” sugerează faptul că fluidul poate avea o funcție de protejare împotriva infecției tractului urinar.

Controverse, dezbateri și critici feministe

Dezbaterile din literatura curentă se împarte pe 3 direcții:

• Existența ejaculării feminine;
• Sursa și compoziția fluidului;
• Legăturile cu teoriile privind sexualitatea feminină.

Aceste dezbateri au fost influențate de cultura populară, pornografie, fizio-chimie și studii comportamentale. O oarecare rezistență din partea mișcărilor feministe afirmă  că toate au fost percepute ca fiind doar urmărirea atiungerii unui obiectiv masculin la interpretarea datelor și informațiilor.

O altă dezbatere este strâns legată de existența punctului-G; stimularea peretelui anterior vaginului implică stimularea simultană țesutului para-uretral, locul unde se bănuiesc a fi glandele Skene și a canalelor acestora și de unde provine fluidul, motiv pentru care de multe ori s-a afirmat ca aceasta a avut ca și rezultat ejacularea. Aceste țesuturi, care înconjoară uretra distală și partea anterioară a vaginului, au o origine embriologică comună cu țesuturile prostatice la bărbat.

Într-un studiu extins se arăta că: „ignoranța și/sau confuzia răspândită în rândurile femeilor legată de anatomia și fiziologia organelor lor sexuale pot conduce la o greșeală în a considera ejacularea ca fiind fie lubrifiere vaginală sau incontinența urinară”

Shannon Bell afirma că aceste dezbateri sunt confuze datorită în primul rând al faptului că se ia în considerare prea mult subiectivitatea femeilor și prea puțin rigurozitatea dovezilor științifice. De asemenea el se întreba de ce discuția nu este pusă pe 5 direcții diferite cum ar fi: procreerea, plăcerea sexuală, devianțele sexuale, patologia și misterul științific.

În 1982, un best-seller The G Spot and Other Recent Discoveries About Human Sexuality, scris de Ladas, Whipple, and Perry aduce în discuție și o altă teorie și anume că: datorită faptului că istoric plăcerea sexuală feminină a fost exclusă, implicit și plăcerea ejaculării a fost ori desconsiderată sau tratată aproape ca o problemă medicală sau ca un fenomen fiziologic.

Josephine Sevelya urmat apoi cu lucrarea sa Eve’s Secrets: A new theory of female sexuality în 1987, scoțând în evidență o cunoaștere integrală și nu fragmentă a sexualității feminine, incluzând clitorisul, vaginul și uretra într-un tot. Acest lucru nu numai că a provocat tradiționala fragmentare a sexualității feminine în clitoris și vagin, ba chiar a sexualizat uretra.

„Adevăr sau fantezie” este unul din subtitlurile care în anii 2007-2008 au fost articole, capitole sau chiar cărți care tratau existența prostatei la femei și ejacularea feminină.

Semnificație socială

Funcțiile sexuale și orgasmul în particular, rămân puțin înțelese din punct de vedere științific. Fără a ține cont de detaliile legate de ejacularea feminină, ca și semnificație socială în rândurile populației, mișcarea de sprijin a drepturilor femeii a făcut progrese considerabile.

Multe femeii, înainte de a învăța despre ejaculare, au experimentat sentimentul de rușine sau au evitat intimitatea sexuală crezând că pur și simplu s-au scăpat pe ele. Terminologii ca și prostată feminină și ejaculare feminină invocă imagini ale femeii ca și imitație a bărbatului, descriind trupul femeii ca similar cu al bărbatului, ceea ce este incomplet. Mai mult, scoaterea în evidență a ejaculării poate duce la anxietate în desfășurarea actului sexual. Aducerea trupului femeii în similitudine cu a bărbatului a făcut ca ejacularea, ca și termen, să nu fie acceptat în unanimitate de mișcările feministe. Creșterea numărului și diversității de medicamente folosite de către femei pentru organele sexuale a dus la o preconcepție conform căreia ejacularea să fie asimilată cu o disfuncționalitate sexuală feminină, ca un efect advers al medicamentației aplicate. Alți critici au văzut noua sexualitate ca și un privilegiu pentru bărbați în controlul, menținerea penisului și poziției corpului în feluri diferite în timpul actului.

Literatura contemporană de protecție a drepturilor femeii face un rezumat și consideră drept realitate următoarele:

• Cantitatea de fluid eliberată la orgasm diferă foarte mult până la fi atât de subtilă încât să nu fie observată;
• Fluidul poate fi eliberat cu sau fără stimulare vaginală și poate acompania orgasmul sau chiar o plăcere intensă a actului sexual;
• Orgasmul poate fi cu sau fără ejaculare.

Deși într-un număr foarte mic, există grupuri de lucru care se ocupă de educarea femeilor despre faptul că ejacularea feminină este o formă specială de exprimare sexuală. Este considerată ca și cea mai strălucitoare și esențială parte a creativității feminine.

Cenzura

În UK, toate filmele care conțin ejaculare feminină sunt interzise sub justificarea că medicii specialiști au recomandat că nu există asemenea lucru și că de fapt în filme li se arată procesul de urinare. Urinarea în timpul sexului este considerată obscenitate în legislația UK.

În Australia situația este similară, …încă.